LECTURA

 


ELEFANTELUL CURIOS

A fost odată, demult, un elefănţel foarte curios. Într-o zi s-a trezit cu o noua întrebare: "Ce mananca crocodilul seara?"
Aşa că a plecat prin pădure să întrebe animalele şi s-a întâlnit cu ursuleţul şi-l întreabă:
- Ursuleţule, ce manâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns ursuleţul, dar du-te la lac şi vei afla.
Şi a plecat mai departe elefantelul să caute lacul. Pe drum s-a întâlnit cu o broscuţă:
- Broscuţo, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns broscuţa, dar du-te la lac şi vei afla.
În apropiere de lac, elefantelul s-a întâlnit cu şarpele boa:
- Şarpe, ce manânca crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns şi şarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla răspunsul.
Tocmai atunci ieşea din apă crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu ştia că vorbeşte chiar cu crocodilul:
- Scuză-mă, te rog, ştii cumva ce mănâncă crocodilul seara?
Crocodilul, şiret, îi spune:
- Vino mai aproape să-ţi spun la ureche să nu ne auda nimeni.
Elefănţelul s-a apropiat şi crocodilul - haţ!, l-a apucat de nas, că pe vremea aia elefănţelul avea un nas ca toate nasurile, micuţ, aşa ca al tau.
articol_poze
Şi cum se chinuia bietul elefănţel să scape din gura crocodilului a venit repede, repede şarpele boa, care se afla în apropiere şi a început să-l tragă pe elefanţel de coadă. Şi atâta a tras crocodilul de nas şi şarpele boa de coadă, că pâna la urmă şarpele a reusit să-l salveze pe elefanţel, dar nasul i se întinsese atât de tare, că aproape îi atârna pe jos.
Şi uite aşa, de atunci are elefănţelul trompa!


POVESTEA CROCODILULUI CARE PLANGE
                                                                                                  de  VLADIMIR COLIN

Un crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea, plângea cu lacrimi de crocodil.
- Vai, vai, cât de rău îmi pare! Vai, vai, sunt nemângâiat!
- Ce-ai păţit, crocodilule? întrebă o căprioară. De ce plângi?
Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere:
- Cum să nu plâng, cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator, cu puşcă şi raniţă,  cu tot?
Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, râse bucuroasă:
- Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej, aşa-i?
- Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce puşcă? Mă doare inima, inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit... Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunoştea toate pădurile sălbatice, toate cotloanele pământului... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit, cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit... N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi!
Şi plângea, plângea crocodilul, plângea cu lacrimi de crocodil
Căprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, dacă-i văzu durerea, încercă să-l mângâie:
- Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa... Văd că-ţi pare rău...
- Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, că nu te aud prea bine... Căprioara se apropie.
- Bietul explorator! grăi ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a făcut nimic... Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?
- Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă, ca tine...
- Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.
- Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul. Numai că...
- Ce e?
- Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. Nu crezi?
Căprioara râse şi-l linişti pe dată:
- Asta să-ţi fie grija! O să mergem la păscut împreună şi o să-ţi arăt eu ierburile dulci, acrişoare sau amare...
- Nu, nu, nu vreau amare! strigă crocodilul. Arată-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putinţă... Uite, iarba asta de lângă mine e dulce? Aş vrea să pasc îndată. Ard de dorinţa de a paşte mai degrabă...
Căprioara se apropie de crocodil, se aplecă să vadă iarba cu pricina şi în clipa aceea crocodilul căscă o gură cât o şură şi-o înghiţi cu corniţe cu tot.
- Proasto! mârâi el apoi. Auzi, iarbă dulce... Păi tu ai carnea mai dulce decât orice iarbă, aproape tot atât de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha – ha, dar bine am mai mâncat azi.
Un papagal, care văzuse din vârful unui copac tot ce se întâmplase, clătină din cap şi strigă:
- Să afle toată pădurea ce păţeşte căprioara care crede în lacrimile unui crocodil!
Şi a aflat toată pădurea, şi de atunci i s-a cam înfundat crocodilului, care a venit plângând la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi, tot plângând, i-a povestit cele întâmplate. Numai că prietenul meu l-a dat pe uşă afară, şi, pe cuvântul meu, bine a făcut!




LA GRADINA ZOOLOGICA
de Marin Sorescu
... Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte părinţi ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia! Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia.
Iată, aici reprezentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere, să schiaune. (Dar miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei). Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă "Cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e întrebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială.
Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Oriunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apa cu ea, aşa cam la vreo două - trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i limpede ca bună seară: nu poţi şti când curge apă din Sahara!). Cangurul, uite, are blana roşie. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată).
Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider.
Ce să că mai arăt?
Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem şi acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţi la ora trei.
Cum a fost, cum a decurs toată treaba ... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba.


 
LA ZOO
de Besciu Maria

ÎN GRĂDINĂ-I HĂRMĂLAIE
ELEFANTUL FACE BAIE
ŞI-L STROPEŞTE PE GHEPARD
CE-I VECIN C-UN LEOPARD
LEUL S-A CAM PLICTISIT,
CASCĂ E PREA OBOSIT
IEPURAŞUL STĂ PITIT
DIN CUŞCĂ N-A MAI IEŞIT
CĂ LUPUL DE VIS-A-VIS
ÎL AMENINŢĂ DE O ZI.
STRUŢUL STĂ CU CAPU-N JOS
SE CREDE MAI CURAJOS
MISTERE VREA SĂ DEZLEGE
LUMEA NU O PREA-NŢELEGE.
MAIMUŢICA SE PROSTEŞTE
PE COPII ÎNVESELEŞTE,
DOAR PĂUNUL CEL FRUMOS
SE PLIMBĂ DE SUS ÎN JOS.
ZEBRA S-A CAM SUPĂRAT
SEMAFORUL S-A STRICAT
PINGUINUL ÎN NEGRU FRAC
SE FEREŞTE DE UN RAC,
IAR LEBĂDA MAIESTOASĂ
ŞTIE CĂ ESTE FRUMOASĂ.
E DISTRACŢIE SĂ ŞTIŢI
PENTRU COPII ŞI PĂRINŢI!

 

 

 

 

DESPRE NOIEMBRIE - TRADITII SI CREDINTE

 

La granita dintre toamna si iarna, luna noiembrie este luna de raspantie a traditiilor.

Imbatranirea si degradarea treptata a timpului calendaristic este exprimata de numeroasele sarbatori precrestine dedicate lupilor, strigoilor si altor fiinte fantastice malefice, insa scenariul spiritual al lunii este completat de multe alte sarbatori legate de ritualul crestin.

Amintim cateva din sarbatorile lunii noiembrie:

1 noiembrie : Sf. Cosma si Damian

8 noiembrie: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

11 noiembrie: Sfantul Mina

12-14 noiembrie: Martinii de Toamna

13 noiembrie: Lasatul Secului de Craciun

14 noiembrie: Filipii de Toamna

21 noiembrie: Ovidenia

25 noiembrie: Sfanta Ecaterina

29 noiembrie: Ajunul Sf. Andrei

30 noiembrie: Sfantul Andrei

 

1 VRACELUL (SF. DOCTORI FARA DE ARGINTI COSMA SI DAMIAN)

- o zi favorabila practicilor de medicina populara. Cei doi sfinti sunt patronii casniciilor crestine si pazitorii armoniei in familie si au harul vindecarii trupurilor si sufletelor bolnave prin puterea rugaciunii.

In calendarul traditional, ziua este denumita Vracelul sau Vracevul (de la slavonul "vracevati" - a vindeca) si este o zi importanta pentru tamaduirea bolilor. Bolnavii sau rudele acestora merg la manastiri unde lasa pomelnice pentru sanatate, cu credinta ca puterea praznicului vindeca toate bolile.

Tot la 1 noiembrie se sarbatoreste Ziua Mortilor (Luminatia sau Luminatiile), zi in care, conform credintei, sufletele celor plecati se intorc in mijlocul celor dragi.

 

8 ARHANGHELII, NAPUSTITUL ARIETILOR (SOBORUL SF. ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIL)

- se fac pomeni, Mosii de Arhangheli, se pun lumanari pentru vii si pentru cei cu morti naprasnice

- in Transilvania se face turta arietilor

 

9-10 POITRA LUI ARHANGHEL, FILIPII DE TOAMNA = MARTINI

- se tin pentru aparare de lupi

 

11 SARBATOAREA TALHARILOR (SF. MUCENIC MINA)

- se tine pentru recapatarea lucrurilor furate, prinderea si dovedirea hotilor

- femeile pun la biserica lumanari intoarse sa se intoarca inimile celor rai spre bine

 

12-14 MARTINII DE TOAMNA = FILIPII

- se tin ca sa nu aduca pagube lupii

- ca si Martinii de Iarna, ei se celebreaza timp de trei zile, ca patroni ai ursilor si pentru protectia vitelor impotriva lupilor

 

13 ZIUA LUPULUI, GADINETE, MARTINUL CEL MARE DE TOAMNA (SF. IOAN GURA DE AUR).  LASATA SECULUI DE CRACIUN

- se petrece in familie, cu mancare si bautura (daca pieptul gainii este gras, va fi iarna grea, daca-i subtire va fi usoara si vara manoasa

- se tine ca aparare de boli (friguri), izbituri, apararea holdelor de grindina

- nu se ara

 

14 LASATA SECULUI DE DULCELE TOAMNEI SI INCEPUTUL POSTULUI CRACIUNULUI (Sf. Ap. Filip)

- se petrece in familie cu mancare si bautura, iar resturile de la masa se arunca spre rasarit sa nu mai manance pasarile recolta

- oalele se pun cu gura in jos, sa fie feriti cei din casa de pagube

- se tine ca aparare a vitelor de lupi si a tuturor de strigoi

- nu se lasa limba de melita afara

- se lipeste gura sobei, se inclesteaza pieptenii ca sa se inclesteze gura lupilor

- nu se coase, toarce, macina, piaptana lana, ca aparare de boli si alte rele

- nu se da imprumut din casa si nu se arunca gunoiul, cenusa, carbuni, sa nu se praseasca lupii

- femeile pun pietre in cuptor si pe horn, sa apere pasarile de uliu

- se da pomana in vecini turta de porumb

- de acum incep sezatorile, cand se toarce panza de camasi

 

14-25 POSTUL CRACIUNULUI


20  AJUNUL OVIDENIEI

- daca este senin, anul viitor va fi rau

- daca e ger si lapovita, va fi an bun

- se pune o strachina cu apa, cu lumanare, se privegheaza, se bat matanii, iar apa e buna de leac

 

21 OVIDENIA, FILIPUL CEL SCHIOP (INTRAREA IN BISERICA A MAICII DOMNULUI)

(“se deschide cerul, vorbesc vitele; le aud cei neprihaniti”)

- daca este senin, soare, vara va fi secetoasa; daca ninge, va fi iarna grea

- se da pomana pentru inecati si cei care au murit fara lumina si se arde cate o lumanare

- se tine ca sa nu atace lupul, sa mearga schiopii, sa fie spor la casa

- femeile nu mai bat rufele la spalat cu maiul pana la Sf. Gheorghe

- se ung ferestrele, usile  cu usturoi deoarece incep sa lucreze fermecatoarele, incepe iarna.

 

24 CLIMATA VANTULUI

- zi rea de vanturi

 

25 SF. MARE MUCENICA ECATERINA

- se posteste pentru aparare de boli, nebuneli

- se tine  ca aparare de foc

 

26 SF. STELIAN

- se tine pentru facerea, cresterea si sanatatea copiilor

 

29 NOAPTEA STRIGOILOR (AJUNUL SF. ANDREI)

- se ung usile, ferestrele cu usturoi contra strigoilor

- se apara vitele cu mac, sare

- nu se matura de teama lupilor; se ascund melitele de teama strigoilor

- daca este luna plina si cer senin, iarna va fi moinoasa

- daca este nor, ploaie, nea, zapezile vor fi mari

- se fac vraji de aflarea  ursitei, de noroc, de dragoste

 

30 SANT-ANDREI (SF. AP. ANDREI CEL INTAI CHEMAT, OCROTITORUL ROMANIEI)

- se mananca bucate cu usturoi

- se tine pana la amiaza ca sa fie iarna buna, anul cu belsug, noroc in meserii, viata lunga, sanatate

- nu se piaptana, nu se pronunta numele lupului

- nu se imprumuta din casa

- daca gogosii de stejar sunt plini, va fi anul viitor ploios

- fetele fac vraji de dragoste

- se fac vraji de intors pentru obiectele furate, pierdute

- se pune o crenguta de mar in apa, iar daca infloreste de Sf. Vasile, anul viitor va fi roditor

  Preluare: interferente.ro

POEZII DIN CARTEA TOAMNEI

COSUL TOAMNEI

Toamna e o zana care,
Incarcate cosuri are.
Cu flori, fructe si legume,
Zarzavaturi, o minune!

Ce are toamna-n cosul ei?
Ardei, rosii, dovlecei,
Mere, struguri, nuci si prune,
Pentru copii, foarte bune!

Toamna, mandra si bogata,
Pleci de la noi  acum, iata:
Iarna alba o sa vina,
Insa, orice gospodina
Si-a umplut camara toata,
Iarna poate veni indata!

DRAGA TOAMNA 

- Draga toamna, un’ te duci
Doar in fusta si papuci?

- Eu ma duc sa scutur nuci,

Sa dau soarelui porunca
Sus pe deal si jos in lunca,
Sa-ndulceasca viile,
Sa coaca gutuile.

- Toamna, daca ostenesti,

Spune-mi, cand te odihnesti?
Am odihna cu toptanul,
De acusi pana la anul!


Toamna

Ce e toamna, dragi copii?
Anotimp de bucurii!

Frunzele se sfătuiesc
Ce culori se potrivesc.
Unele roşesc mirate,
Altele-s gălbui, pătate.
Arămii şi visătoare,
Se aştern pe-alei, covoare!

Mere-mbujorate, fine
Stau în coşurile pline!
N-am uitat că în panere
Avem struguri, nuci şi pere!

Toamna ninge? Toamna plouă?
Câte-un pic din amândouă!
Şi noi toţi îi spunem iară:
Zâna bună din cămară!

(Din volumul Zâmbeşte, copilărie! Editura CD Press, Bucureşti, 2009)



Povestea stejarului batran

                                                                                De Oltea Paraschiv

 

A fost odata ca niciodata un stejar batran care traia chiar la mijlocul unei paduri intinse. De batran ce era nici nu mai stia cati ani are ... Bratele-i erau noduroase iar coaja in care era imbracat era aspra si pe ici, pe colo, carpita pentru ca vijeliile pe care le infruntase de-a lungul vremurilor au smuls cate o bucata din ea.

Stejarul batran o iubea tare mult pe Domnita Toamna. Ii placeau cel mai mult culorile cu care ea ii vopsea frunzele: galben ruginiu, roscat-portocaliu... Domnita Toamna il mangaia cu vanturi reci, ii spala ramurile cu ploi lungi si uneori, dimineata il dadea peste tot cu o bruma argintie si el se simtea atunci tare frumos.....

Cum sosea ea, stejarul o intreba:

- Domnita, cand vor fi coapte si fructele mele? Sunt asa de multe iar eu sunt batran si nu le mai pot tine...

- Asa e, Mos Stejar. Esti plin de ghinda gustoasa. Mai asteapta putin si se va coace. Atunci voi chema veveritele si pe Mos Martin sa o culeaga.

            - O, ce bine-mi pare! raspundea stejarul. Sprintenele veverite vor lua ghinda si o vor duce in camara ca sa aibe provizii la iarna. Si Martin, mosul, cu cata placere o va manca!

 

Nu mai trece mult timp si chiar asa se intampla. Ghinda stejarului se cocea, era culeasa de veverite, de Mos Martin, uneori cadea pe jos si de acolo o adunau alte vietuitoare... Incet, incet, stejarului ii cadeau si ultimile frunze, semn ca, in curand, toamna va pleca.

- Stejarule, eu trebuie sa pornesc la drum soptea Toamna. Acum greutatea fructelor nu te mai apasa. Poti sa te odihnesti. Din frunze ti-am facut un covor moale cu care am invelit radacinile tale ostenite. Poti sa dormi, sa te odihnesti, pana cand sora mea, Primavara, te va trezi...

- Multumesc, Toamna frumoasa, ii raspundea stejarul si apoi se cufunda intr-un somn adanc...

DESPRE COPII 

         „Copiii au o mie de feluri de a se juca, gândi sau vorbi…O mie de feluri de a asculta, de a se minuna, de a iubi, de a se bucura, de a cânta şi de a înţelege…O mie de lumi de descoperit, o mie de lumi de inventat, o mie de lumi de visat.”

(Loris Malaguzzi)

 

 

 Boierul şi Păcală

( poveste populară românească )
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:
- Bună ziua!
Păcală răspunde:
Mulţămim!
Dar ce faci aici?
- D-apoi, cucoane, ia, am pus şi eu lemnul ista să se hodinească olecuţă, că apoi îl duc acasă. Da' dumneavoastră unde vă duceţi?
- Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l găsesc, să mă păcălească şi pe mine.
Păcală îi zice boierului:
- Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă.Daţi-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, ţineţi lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.
Când boierul ţinea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură şi plecă. Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua zi după-amiaza.
Numai ce trece un om.
- Bună ziua! zice omul.
- Bună ziua! îi răspunde boierul.
- Dar de ce staţi dumneavoastră acolea?
- Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, şi nu mai vine.
Atunci omul spune boierului:
- D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură şi cu cai cu tot?
Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.
preluare de pe  anidescoala.ro

  poezii planse

POVESTEA OMULETULUI DE LEMN

de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înalţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însa două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţă pâna seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toata lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe… Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simteau atât de bine încat îşi doreau să mai facă ceva ca să poata primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngramadeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încat nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă… şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încat ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre”, îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!”
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
„Aşa este, nu sunt bun de nimic!”, îşi spunea el. În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindca nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fiu”, îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!” Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru”, îi răspunse ea. „În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vada?!?”, strigă el după ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aseză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!”, îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotarî să meargă la Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă pâna ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe banca de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu răman!”, şi se îndreptă spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?”, se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te vad mai bine!” Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?”, îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!”
Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lnga el pe bancă.
„Hmm…”, murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uită la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!”
„Chiar nu-ţi pasă?”
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu conteaza ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, iar eu cred că eşti o persoana tare deosebită!”
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?”
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umarul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine”, continuă apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, răspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gandesc eu despre ea, decât ce gandesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!”
„Cum adică?”
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai putin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalti oameni. Inţelegi?”
„Păi, nu prea…” Eli zâmbi.
„Vei întelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine.”
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre usă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindca eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!” Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!”
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulina …
sursa: anidescoala.ro

Numărătoare cu fluturi

ala bala fluturi melci
eghere beghere pe poteci
abăr fluturi şi lăptuci
fabăr boabe pe uluci
ecuş pere în paner
pecuş pungă de becher
fluturi pere ţugrivei
pun mâna pe retevei
ala bala pe-mpărat
domnul Lei a câştigat

Buburuzele

Printre flori, pe la izvoare,
Ies buburuze la soare.
Stau de vorbă, se aleargă,
Adormind apoi prin iarbă.

Păsările ca săgeata

Trec dintr-o parte în alta
Pe câmpia roditoare
Căutând la pui mâncare.

Cum trec ca obuzele,

Număr buburuzele.
Nu ştiu, nu le număr bine,
Că îmi ies tot mai puţine !




Din lumea celor care nu cuvanta
in opera Elenei Farago


Gândăcelul

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Cătelusul schiop

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama "cuciu schiop".

                                                         Fratii mei ceilalti se joaca

Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu


 Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.




                                                                                   
                                                                PUISORUL MOTAT



Puii mamii, pui,pui,pui,
Are closca sapte pui-
Cinci pestriti, unul baltat,
Numai unul e motat
Si curat si incaltat.
-Spune-mi, puiule, si mie
De ce-ti face numai tie
Mama ta, ciorapi si ghete,
Si iti leaga mat in plete?
Oare fratiorii tai
Sunt asa de prosti si rai,
Sau poate ca mama ta
O fi lenesa ori rea?
Spune puiul:-Mama mea
Nu-i nici lenesa, nici rea
Dar e trista, vai de ea,
Caci ii fac rusine multa
Fratii mei si n-o asculta,
Ca de-i cheama, fug pe-afara,
Ca de-i prinde, plang si sbiara,-
Si de-aceea-s nespalati
Si desculti si nemotati.
Dar eu stau cu mama mea
Si mi-i drag s’ascult de ea;
Si de-aceea sunt motat
Ca-s cuminte si curat.



     Europa

Europa ma numesc
Pe pamant eu locuiesc.
Am mai multe surioare,
Imbracate-n sarbatoare
27 de surori,
Toate suntem niste flori.
Suntem stelele ce-apar
Pe al Europei steag.




Povestea adevaratului iepuras de Paste

poveste iepuras paste


Povestea incepe demult, demult … cu … a fost odata ca niciodata o familie de iepurasi: mama, tata si cei sapte copii ai lor. Si Dumnezeu a randuit ca din aceasta familie sa fie ales iepurasul de Paste. Si pentru ca parintii nu stiau care dintre ei va fi adevaratul iepuras, au hotarat sa-i supuna unui test. Mama a luat atunci un cos cu oua, diferit colorate, si-a chemat copilasii in jurul ei si a inceput sa-i spuna celui mai mare:

- Te rog, ia un ou din cosul acesta si du-l in gradina, acolo unde copiii au pregatit cuiburile.

Primul iepuras a luat oul de aur si a fugit cu el in padure, peste rau, peste poiana, peste campie, pana a ajuns la gradina. Cand sa sara gardul, iepurasul a facut un salt prea mare, oul i-a scapat si s-a spart. S-a intors acasa suparat iar mama lui i-a spus:

- Iepuras, iepuras, in gradina n-ai intrat,

Nu esti tu cel asteptat !

Al doilea iepuras a luat oul de argint, a fugit cu el in padure, a trecut peste rau, prin poiana si cand a ajuns in campie s-a intalnit cu o cotofana iar aceasta i-a spus:

- Da-mi, te rog, oul sa-l privesc mai bine, n-am vazut niciodata un ou atat de frumos!, dar pana cand el sa se gandeasca daca sa-l dea sau nu, cotofana a luat oul si a zburat cu el in cuib.

Cel de-al treilea iepuras a luat oul de ciocolata, a fugit cu el in padure si deodata s-a intalnit cu o veverita care zburda voioasa prin crengile unui copac. Veverita l-a intrebat:

- E bun oul ?

- Nu stiu, eu il duc copiilor !

- Lasa-ma sa-l privesc si sa gust putin din el. Dar pentru ca oul a fost tare bun veverita l-a mancat pe tot.

Al patrulea iepuras a luat oul pestrit, pictat cu picatele si a fugit cu el prin padure dar cand a ajuns la rau, vrand sa-l treaca peste un trunchi de copac, incepu sa se oglindeasca in apa, ca intr-o oglinda si uitand de ou il scapa in apa. Cand s-a intoars acasa mama lui i-a spus ca si celorlalti frati :

- Iepuras, iepuras, in gradina n-ai intrat,

Nu esti tu cel asteptat !

Al cincilea iepuras lua oul galben, fugi prin padure dar acolo se intalni cu vulpea, care ii spuse:

- Vino pana la vizuina mea sa le arati si puilor mei minunatia asta de ou!

Puii de vulpe cum au vazut oul, au inceput sa se joace cu el, pana cand oul s-a spart.

Al saselea iepuras lua oul albastru si fugi cu el pana cand se intalni cu alt iepuras. De bucurie lasa oul jos si incepura sa se joace impreuna, si cum se jucau ei voiosi din neatentie au spart oul.

Ajuns acasa mama lui i-a spus:

- Iepuras, iepuras, in gradina n-ai intrat,

Nu esti tu cel asteptat !

Toata familia iepurasilor era suparata, pana acum nici un iepuras nu a reusit sa duca oul copiilor in cuibul pregatit de acestia ... Cel mai mic dintre iepurasi trebuie sa-si incerce norocul. E randul lui sa porneasca pe drumul care duce spre cuibul din iarba pregatit de copii.

Al saptelea iepuras, cel mai mic copil al familiei a luat ultimul ou, un ou rosu, a alergat cu el prin padure, s-a intalnit si el cu un iepuras dar nu s-a oprit la joaca. Apoi s-a intalnit cu vulpea, pe care a ocolit-o, a trecut cu grija peste rau. Cand a ajuns in campie s-a intalnit cu cotofana, care zbura o vreme dupa el, dar iepurasul ii spuse ca e grabit si cotofana il lasa sa mearga mai departe. Asa a ajuns el cu bine in gradina casei si cu mare atentie a pus oul in cuibusorul pregatit de copii in iarba.

Cand s-a intors acasa mamica lui fericita i-a spus:

- Iepuras dragalas,

In gradina ai intrat,

Tu erai cel asteptat!

Si asa, parintii au aflat care din cei sapte copii ai lor merita sa fie adevaratul Iepuras de Pasti. Totul s-a intamplat demult, dar Iepurasul de Paste mai traieste si astazi si aduce in fiecare an de Pasti oua tuturor copiilor cuminti si le ureaza Paste fericit si mesajul Hristos a inviat!


 universdecopil.ro

Poezii despre Iepurasul de Paste


Iepuraşul de Paşte

 

Urechi lungi, codiţa mică,

Un năsuc, botic, mustăţi,

Ţopăie ziua întreagă

Şi e tare şugubăţ.

 

Are o blăniţă moale,

Şi e tare frumuşel.

O dată pe an el vine,

Cu desaga după el.

 

Şi aduce-n a sa tolbă,

La copiii cuminţei,

Dulciuri, fructe, jocuri multe,

Şi tot ce îşi doresc ei.

 

Nici de ouă el nu uită

Şi, de cum soseşte-n tindă,

Lasă câte-un ouşor,

Să ciocnească toţi de zor.

 

Aţi ghicit cine o fi?

Iată, de un veţi ghici,

Răspunsul vi-l dau pe loc:

Este iepuraşul Ţop!

 

Iepuraşul drăgălaş

 

Un iepuraş tare drăgălaş

A ieşit în cale,

Cu viteză mare.

Şi-ţi urează neîncetat

S-ai un Paşte Minunat,

Şi ... Hristos a Înviat!

 

Iepuraşul

 

Cu sfială-n ochi şi-n paşi,

A sosit un iepuraş

Îmbrăcat în haină nouă

Şi în braţe-un coş cu ouă.


Câte unul încetişor

Le aşează binişor,

Printre firele de iarbă,

Dar încet, să nu se spargă.

 

 

Vine iepuraşul

 

Iepurică-iepurel
Stă tot anul cuminţel.

Vine doar în primăvară,

În grădină, de cu seară.

Căci, vezi bine, el cunoaşte

Când e vremea pentru Paşte!

 

Şi atunci, de dimineaţă,

După ce te speli pe faţă,

Tu să cauţi în grădină,

Pe sub tufe de sulfină,

Ouă roşii, bombonele,

Ciocolată, acadele.

 


Zi de sărbătoare

 

Azi e zi de sărbătoare;

Paştele-i aici!

Iepuraşul vine-n grabă

Să aducă la pitici

Prăjituri şi bombonele

Numai dacă-au fost cuminţi.





SOARELE SI OMULETII DE ZAPADA




Zoogrădiniţa
                                                                                          de Tincuta Horonceanu Bernevic
În pădure-n poieniţă
Este-o zoogrădiniţă.
Trei ursoaice şi-un arici
Azi au grijă de cei mici.

Cine este mofturos?
Iepuraşul cel pufos
Care cere ziua toată
Numai morcovi şi salată!

Şoricelul vrea lăptic!
Ciocolată nici un pic!
Fiindcă are dinţi frumoşi
Cum să-i ţină sănătoşi?

Purceluşu-i pedepsit!
Cu noroi s-a murdărit
Şi-apoi s-a urcat în pat.
Cu săpun nu s-a spălat!

Cine este bătăuş?
Aţi ghicit! E-un măgăruş!
Cu copita el loveşte
Pe oricine nimereşte.

Veveriţa nuci adună
În cămară de o lună.
Hai la joacă! Eşti micuţă!
O îndeamnă o broscuţă.

Un ieduţ cam răsfăţat
Doarme numai alintat
Me, me, me la mama vreau
Lapte dulce ca să beau!

Vulpea doar friptură vrea
Nu mănâncă altceva.
Cu blăniţa ei roşcată
A rămas la fel: şireată!

Ursuleţu-i obosit
Prea devreme s-a trezit!
Miere bună şi gustoasă
O să-i oferim la masă.

Iepuraşi, ieduţi, arici
Sunt prieteni toţi aici.
În pădure-i gălăgie
Totu-i plin de veselie.

Au venit de la plimbare
Şi-acum stau cuminţi la soare
De pe-o frunză de stejar
Zarvă face un bondar.

Sst! Ia, linişte vă rog!
Spune ursul din bârlog.
Vrea să doarmă fiecare
Că e ora de culcare!

PEDEAPSA MATEI
                                                                   de Elena Farago
- I-auzi, draga mea papusa,
Zgarie mata la usa!
Dar eu nu-i deschid deloc,
Ca sunt suparata foc.
A furat iar, ca o hoata,
Un intreg picior de rata,
Si-apoi, dupa ce i-a ros
Toata carnea, pan-la os,
A dus osul, binisor,
In cotetul lui Azor.
Ca pe el sa-l banuim
Si sa nu il mai iubim
Si acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau deloc s-o iert.
Desi inca o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea si dusmanoasa,
Si n-o las sa intre-n casa.


SFANTUL ANDREI SI LEGENDELE DACICE

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.

Legenda spune că Sfântul Apostol Andrei i-a creștinat pe strămoșii lui Zamolxe în cele nouă izvoare din vecinătatea peșterii. O baladă dobrogeană amintește că însuși Decebal, urmașul regelui Duras, ar fi venit la peștera Sfântului Andrei:

”La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Și descăleca?/ Venea Decebal,/ Călăre pe-un cal,/ Sfinții că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-și făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă ședea,/ Slujbă ascultă, / Și îngenunchea,/ și nu se-nchina.../ Pe murg călărea,/ Și calea-și lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului..." .

Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.
 

După un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră.  Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației precreștine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor; noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni.
 SURSA: www.historia.ro

                      Invat despre mine






                             De cind am venit pe lume                                  
Mi-a placut sa stiu de mine.
Azi, in fine-am invatat
Corpul meu din ce-i format!
In oglinda ma privesc
Si incep sa povestesc:
Am un cap rotund, vezi bine
Parul ce frumos imi vine!
Urechiuse foarte fine
Doua sunt - stie oricine
Un nas mic si o gurita
Si doi ochi de albastrita.
Vine-n continuare corpul
E legat de cap cu gitul
La corp am doua minute
Potrivite de grasute
Si mai am doua picioare
Tare-s bune la miscare!
Ei, acesta-i corpul meu
Sa-l invat nu a fost greu

 

Aventurile unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase. Oamenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele.
Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.
Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:
- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile.
Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.
Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia. Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze.
Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:
- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna.
Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil...
- Ce-ar fi sa-l intreb "cum e toamna?", isi zise in gand mezina frunza.
Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:
- Batranule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, inceoe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea cularea ei simbolica de toamna.
Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramulrile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant.
Voi va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul.
Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei.
Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse "la revedere" cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se aseza frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.
 

VERSURI DE GRUPA MICA

 

POEZIOARELE GRUPEI MICI -

VINE PLOAIA

                                                                  de George Cosbuc

Vine ploaia, bine imi pare, In gradina am o floare, Ploaia o va face mare, Vine ploaia, bine imi pare. Vine ploaia, bine face! Spicul plin de-acum se coace! Spicului racoarea-i place! Vine ploaia, bine face!
VARA
Vară dragă tu începi Cu cireşe la urechi. Ne hrăneşti pe săturate Cu frăguţe aromate. Murele le înnegreşti Zmeura o înroşeşti Îndulceşti merele-n ram, Caise, piersici, bat în geam. Ne aduci doar bucurii Gârla umpli de copii, Într-a undelor răcoare E doar râset şi candoare. Pentru cei mari şi cei mici În vancanţe la bunici Sau la munte ori la mare, Loc ai pentru fiecare. Vacanţa să ne ajungă Vară, te-am dori mai lungă. Jur că am fi copii buni Şi de-ai ţine şase luni!
FLUTURII
                                                 de Elena Farago
Fluturi albi şi roşii, Şi pestriţi, frumoşi, Eu îi prind în plasă, Când mama mă lasă. Eu îi prind din zbor, Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei, Că sunt mititei, Şi frumoşi, şi-mi plac, Dar eu nu le fac Nici un rău, deloc.
Şi dacă mă joc Cu vreunul, ştiu Binişor să-l ţiu Şi pe toţi, din plasă, Îi ajut să iasă, Şi să plece-n zbor După voia lor.
LALEAUA
„ Am sădit în grădiniţă,
O lalea, mândră crăiţă,
Şi mă rog de mândrul soare,
Să-i dea haine lucitoare.
Nu ştiu ce culoare are:
Roşie, galbenă, albă oare?
Este intâia mea minune
Şi aştept ziua de mâine,
Să o ud, să o-ngrijesc,
Mare, mare să o cresc,
Şi cu mare bucurie,
Mamei să o daruiesc.”
Laleaua, o floare de legendă Ca pentru orice lucru sau fiintă mai deosebite, legat de numele acestei superbe flori exista, bineînteles, una sau mai multe legende - în cinstea şi pentru protejarea ei.

Una dintre legende spune, acum mai bine de 450 de ani, vizirul sultanului turc Suleiman al II-lea, vrând să-i facă acestuia o bucurie, i-a adus din Persia aceste flori nemaivazute şi nemaicunoscute. Fericit de o astfel de achizitie, sultanul l-a răsplătit pe vizir cu un serai luxos, cu o sută de cadâne şi tot atâtia eunuci. Îndrăgostit de frumusetea lalelelor, sultanul le-a cultivat în propriul sau serai, pe care l-a denumit Palatul lalelelor si lacrimilor, si unde erau pazite si îngrijite la fel de strasnic ca si cadânele. Atât de mult a îndrăgit sultanul aceste flori, încât le dorea pretutindeni în jurul sau. În gradinile seraiului sau, la Sărbatoarea lunii pline de primavară erau peste 500.000 de lalele înflorite. Curând, lalelele au devenit o modă, iar după exemplul sau întreaga nobilime a început să cultive floarea minunată. În noptile de primavară, în gradinile luminate feeric, în care fiecare specie era consemnată pe o placă din argint, nobilii făceau serbări dedicate lalelei, care de atunci a rămas floarea natională a Turciei. În acest context şi comertul negustorilor de bulbi a devenit nu numai înfloritor, ci o adevarată mină de aur. Suleiman al II -lea era însă foarte bun prieten cu Ogier Ghislain de Busbecq, ambasadorul la Constantinopol a lui Ferdinand I al Austriei, în anul 1554. Legenda spune că sultanul era îndrăgostit nebuneşte de frumoasa lui fată, pe care dorea s-o aducă în haremul său. Istoria nu mai relatează dacă a reusit sau nu, doar ca el i-a dăruit, ca semn al dragostei sale, o lalea roşie într-un ghiveci de aur, bătut cu nenumărate pietre pretioase. Astfel, a început drumul, de fapt cortegiul trimfal al lalelei în Europa. În Viena, floarea exotică, gingaşă, a carei denumire vine de la cuvântul persan “turban”, a devenit foarte curând un simbol al statutului social, o modă adoptată de marea nobilime şi burghezii bogati. Se spune că pentru a putea fi pusă în adevarata lumină frumusetea ei, s-au amenajat camere speciale cu peretii tapetati cu oglinzi dispuse în diverse unghiuri, în care o singură floare putea să se rasfrângă în sute de ipostaze. Cei care nu-si puteau permite sa le cumpere, angajau pictori care sa le ilustreze în tablouri pe care le puneau la loc de cinste. Lipsa de parfum a florii era considerată o notă de elegantă aristocratică, de asceză, de demnitate.
Legenda berzei
Barza era, la început, un om, slujitor al lui Dumnezeu. - Ascultă, Barză! i-ar fi poruncit Tatăl ceresc. Ia un sac şi bagă acolo: şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi du-le la baltă. Dă-le drumul în apă. - Am înţeles, Stăpâne! s-a aplecat supus Barză, slugă înaltă ca o prăjină. - Dar ia seama, omule! adăugă Dumnezeu. Să nu dezlegi cumva sacul. Ar ieşi lighioanele şi nu le-ai mai putea strânge în sac niciodată. Omul luă sacul cu pricina şi plecă spre baltă. Ostenit de greutate, slujitorul Barză se opri gâfâind în drum. În sac se zbăteau toate vieţuitoarele cărate. - Oare ce-ar fi, îşi zise slujitorul, dacă aş dezlega sacul, ca să văd cum stau lighioanele? Uitând de sfatul Domnului, desfăcu sacul la gură. Ei, şi prin crăpătură alunecară afară câteva: ţup! hop! ţâşti!Speriat, omul sări să le prindă, dar nu era chip. Şopârlele au tulit-o prin iarbă. La fel mulţi şerpi şi broaşte. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a târâit lunganul la baltă, dându-le drumul în apă. - Ce-ai făcut, omule? zise supărat Stăpânul lumii. Pentru că ai încălcat porunca, te pedepsesc astfel: neam de neamul tău, cât vei vieţui pe pământ, să aduni mereu din lunci şerpi, şopârle, broaşte. Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci, barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune c-au fugit din sac.
 Primavara
Vrem sa plece repede, Iarna din gradina. Primavara vesela Vrem acum sa vina. S-au topit zapezile, Calda-i ziua, calda. Paraiase sprintene, Prin gradina salta Ne lasam paltoanele, Draga primavara! Si cu toti de-a prinselea Ne jucam pe-afara.  
ZVON DE PRIMAVARA
 

                VINE PRIMĂVARA

 

                   Pic, pic, pic,

                  Câte-un pic,

                     Streşinile plâng în soare.

 

   Jos, sub blana de ninsoare,

Ghioceii albi şi mici

Tremură, că-s în cipici.

 

- Primăvară, unde eşti,

Ghioceii să-ncălzeşti?

PRIMAVARA
Astăzi omul de zăpadă, Are fruntea-ngândurată. Că o rază aurie I-a ciupit din pălărie, Şi la câţiva paşi de el, S-a trezit un ghiocel.

 

PRIMĂVARA

Mi-aţi văzut cumva fetiţa? E ca gărgăriţa ... Se numeşte Primăvara Şi e sora şi cu Vara ... Are ghiocei în plete, Violete pentru fete, Narcise şi clopoţei Pentru băieţei.

 

GHIOCELUL

 

Ridicându-se în coate

Pe omătul subţirel,

În pădure, astă noapte,

S-a ivit un ghiocel.

 

Bate vânt de nu ştiu unde:

- Nu te temi c-ai să îngheţi?

Ghiocelul îi răspunde:

- Nu mă tem! Sunt îndrăzneţ!

 

 

 

PRIMĂVARA

 

                             De prin viscol şi ninsori,

Îmbrăcată numai flori,

A sosit acum iar,

Mult dorita primăvară.

Cântă cucul sus pe coastă,

Mare-i bucuria noastră!

                          

Cine a spus Miau!                                 de A. Suteev
PEDEAPSA MATEI
                                                  de Elena Farago